Fagaras: Scarisoara, Hermeneasa, Langa si din nou Bear Grylls !

Am continuat seria muchiilor nordice din Fagaras cu urmatoarea muchie spre est dupa Trasnita, sarind peste coltii Brezei. Am pornit dimineatza de la inceputul vaii Pojorta spre stanga: am prins un drum forestier ca trecea pe langa exploatare in plina efervescenta. Urcusul e abrupt prin padurea rara si strabatuta in toate directiile de drumuri forestiere. Incercam sa tinem matematic muchia si de aceea uneori suntem in plina padure lasand drumurile sa o ia spre dreapta sau stanga. La un mument dat suntem intr-o zona cu padure deasa, unde prindem poteci de animale, dar ne ghidam tot timpul dupa GPS care ne arata pe unde incepe golul alpin. In toate aceste muchii din Fagaras se pleaca de foarte de jos, cam 700m altitudine si avem de urcat 1000m diferenta pozitiva pana iesim la golul alpin. Aici cam pe la 1700m altitudine ajungem pe varful Hermeneasa unde dam de o poteca lata care strabate muchia. Pana in varful Langa muchia nu este foarte spectaculoasa, larga si inierbata, se aseamana bine cu portiuni din muntii Baiului, doar ca altitudinea este mai ridicata. Ajunsi intr-o mica sa langa varful Langa avem surpriza se descoperim un refugiu sora cu cel din Cataveiul: aflat intr-o conditie excelenta te imbie sa petreci noaptea acolo, mai ales ca in vecinatatea refugiului se afla o caldare montana ideala pentru ski. Cum drumul ne luat mult pana aici, prindem apusul de la refugiu, ceva mai putin spectaculos decat in urma cu o saptamana din cauza ca cerul era absolut senin, lipsa norilor scazand din spectacol. Apoi a urmat decizia care a transformat tura intr-un episod cu Bear Grylls cand el este parasutat undeva pe varful unui munte si trebuie sa isi croiasca drum "throught the wild" pana la civilizatie. Normal strategia era sa coboram tot pe unde am urcat, adica pe muchie, din motive ca am parcurs deja drumul, il avem si pe GPS si pentru ca putem asista la momentele magice de la apus. Este ceea ce eu si Bubulu aveam in plan insa impreuna cu noi se afla si Geo, castigatoarea de anul acesta a Carpathian Adventure, care avea alta idee :)) Asa ca la sugestia ei nu am ezitat prea mult si am hotarat se coboram prin caldarea de sub vf. Langa spre valea Pojorta spre masina. Pe hartile noastre si pe cea mai recenta care era afisata in refugiu se gasea o poteca nemarcata ce cobora in vale si de acolo dadea in marcajul ce venea de la cabana Urlea. Incepem sa coboram pe la ora 17, 10cm de zapada ascund poteca, dar urma sa este destul de clara si ajungem cu ultimele raze de lumina la limita padurii. De acolo coboram urmand copaci ciopliti si taiati cu mult timp in urma, pe ceea ce a fost candva o cale de acces spre golul alpin. Dupa vreo ora si ceva ajungem in capatul vaii Pojorta unde ne asteptam sa dam de o poteca bine batuta. In realitate gasim cu greu, ghidati de GPS si harta, urmele unei poteci, acum strabatuta cel mult de animale. Uneori poteca este clara si usor de urmat, altori dispare cu desavarsire si ne raspandim printre copaci sa o gasim. Intr-o poiana, dupa o cruce, pierdem poteca cu totul, cobor sprea albia raului inghetzat, intr-o zona total devastata de viituri, printr-un haos de copaci ma conving ca drumul nu a fost pe acolo. In cele din urma il gasim mai sus. Ajungem la o fosta stana, de acolo speram sa numai avem probleme cu drumul, dar in realitate lucrurile au stat pe dos. Stana care era trecuta si pe harti s-a prabusit de multa vreme iar drumurile ce duceau spre ea au fost acoperite de vegetatie. Pierdem din nou poteca si dupa ce strabatem zone impadurite puternic inclinate dam de o urma, copacii au fost ciopliti candva cu toporul pe post de marcaj ciobanesc. La un moment dat intr-o zona de padure virgina, parca marturie a altor timpuri dam de un marcaj... Vechi de peste 50 de ani cred. Si un indicator in sus, diagonal spre Urlea. Noi am luat-o in alta directie, tot diagonal in sus, dar aparent semnele se cam stersesera de mult. Facem un consiliu si hotaram ca nu este pe acolo drumul. O luam in jos si gasim un pod abandonat, napadit de vegetatie. Pe partea cealalta a apei mai gasim cateva marcaje degradate, dupa care nimic... nici poteca, nici semne, nici cale de trecut! Hotaram dupa ce consultam harta sa trecem apa. Debitul era deja mare, bolovanii foarte alunecosi si in multe locuri erau poduri de gheatza fragile dar alunecoase. Trece primul Bubulu peste un copac... plonjaza pana la genunchi in apa rece ca gheatza ! In schimb ne ajuta pe noi sa trecem fara alte daune. La cativa metri de apa este poteca de Urlea, versiunea noua si proaspat marcata, o placere sa tot mergi pe acolo. Dupa 5h 30min. de la inceputul coborarii ajungem la masina, pe la vreo 22.30, dupa o aventura pe cinste, in care ne-a luat mai mult sa coboram decat sa urcam ! Amintirile: priceless!

In planul indepartat al acestei poze se vede muchia Scarisoara, cea care avea sa fie urmatoarea noastra tinta:

Vf. Galasescu Mare: