Toamna... dar nu prea

Dupa doua weekenduri cu ceatza si zapada a urmat acum o spatamana si un w.e. cu vreme ceva mai prietenoasa. Pe dealurile din jurul Branului am gasit copacii inca destul de verzi, exceptand cativa copaci care erau gata scuturati.
Soarele s-a cam ascuns printre nori iar Bucegii si Piatra Craiului erau cufundati in ceatza. Astfel in loc de peisaje de toamna atentia s-a mutat catre subiectele care erau in apropiere: oameni, animale, case si hodai.

Dolomiti, probably the most beautiful mountains in the world

Am avut bucuria sa strabat munti de pe 5 continente si pot spune ca Dolomitii sunt preferatii mei. Pereti impunatori, turnuri albe arucate catre cer ca turlele unor catedrale, lacuri de smarald si plaiuri inierbate.
Varfurile par asemenea unor cetati imposibil de cucerit si totusi au dimensiuni umane. Spre deosebire, in Himalaya poti fi la 5000m inaltime si totusi sa fi strivit de varfurile din jur care au cu 2000-3000m mai mult.

Toamna aceasta am ajuns pentru a 4-a oara in Dolomiti pentru un concediu de 10 zile.
Acum mai bine de 10 ani am ajuns pentru prima oara, in locurile cele mai circulate din Dolomiti: Sella, Piz Boe, Sassolungo, Tre Cime.
A doua vacanta, tot acum vreo 10 ani, am fost poate in cea mai frumoasa parte a Dolomitilor: in Brenta(Via delle Bocchette), in Catinaccio-Rosengarten si pe celebra via ferrata de Meisules din Sella.
A urmat o perioada in care am traversat de multe ori Dolomiti fara a ramane mai mult de o zi-doua pe acolo.
Anul trecut am fost pentru a treia vacantza mai lunga la Cortina d'Ampezzo. Am urcat Cristallo, Tofana di Rozes, Tofana di Mezzo, Tore di Toblin si alte trasee din zona Tre Cime.
Apoi au urmat cateva zile pe malul lacului Garda si la Arco.

In toamna aceasta am stat in Alleghe, la poalele Civettei. Am urcat Marmolada, Civetta, Monte Agner, plus cateva via ferrata istorice si o tentativa abandonata din cauza vremii pe ferrata Fiamme Gialle. Cateva zile am alternat via ferrata cu mountainbike-ul. Am parcurs Civetta Superbike si Sella Ronda pe MTB plus alte cateva ture interesante. Mai multe despre asta intr-o postare separata.
Cum nu am apucat sa vad nici jumatate dintre Dolomiti, cu siguranta vor urma si alte concedii acolo.

Mai jos sunt cateva poze, mai multe vor urma cand voi detalia ascensiunile facute in aceasta vara. Trebuie sa mentionez ca am mers la tura montana si de mountainbike si nu a fost o tura foto desi Dolomitii au un potential imens din acest punct de vedere.


Monte Pelmo:

Civetta la apus:

Sella:

Odle:

Antelao:

Pelmo la apus:

Tre Cime:

Fagaras muchia Zanoaga, a la Bear Grylls

Poteca s-a pierdut brusc printre firele de iarba si copacii doborati. Noaptea se asterne incet peste padure. Decidem sa coboram direct in vale. Panta printre copaci este foarte pronuntata. Avansam rapid.
Apoi apar cateva stanci. Stancile apoi devin pereti. Apar mici canioane. Panta incepe sa fie presarata cu mici saritori. Apoi saritorile ajung si la 10 metrii inaltime. Suntem in padure si totul este acoperit de frunze. Copacii sunt putrezi si aproape orice lemn pe care punem mana se rupe instant.
Traversam. Ajungem in alt mic valcel. Apoi in altul. Si tot asa. Nu mai putem traversa: peretii devin mari si de netrecut. Este deja complet intuneric de peste o ora, noroc cu lanterna foarte puternica. Avem ceva cordeline, peste 70m, si o bruma de echipament alpin. GPS-ul cu Romania Digitala pe el ne spune ca suntem la 200m in line dreapta de firul vaii Vistea. Si la 100m diferenta de nivel.
Decid sa nu ne aventuram in rapeluri, nu stiu cum va fi mai jos: poate ajungem cu bine dar la fel de bine putem ramane blocati intr-un horn, in plina noapte.
O luam la deal sa gasim unde s-a pierdut poteca. Urcarea e anevoioasa, dam de saritori dificile. Scot coarda sa imi asigur partenerul pe niste pasaje greu de trecut. Din balarii reusesc sa calc pe o craca care imi sare direct in ochi. Vreo 5 min. vad cu o pata neagra... apoi imi revin.
Dupa 3 ore ajungem in acelasi loc unde s-a pierdut poteca. O cautam cu atentie. Nici urma de vreo continuare. Pe harta si in carte se continua insa! Dar asta poate era candva... Ce ramane de facut ?


Plecam dimineatza pe valea Vistea cu ochii spre stanga, sa gasim o urcare in muchia Zanoaga, asa cum scria in ghiduri. Tot urcam fara a gasi vreo posibilitate clara si dupa ce trecem de refugiul Valea Vistea iesim din zona de padure si avem o vedere clara spre versantii vaii. Nu pare de loc urcabil.
Decidem sa urcam pe vale si sa incercam sa facem muchia in semns invers. Ajungem in caldarea de sub Hartopul Ursului un loc frumos si salbatec, salasul unui grup de vreo 20 de capre negre. Gasim hornul care ne va scoate in strunga care desparte muchia Zanoaga de varful Galbenele. Pe aici era planificat initial sa coboram.
Hornul incepe foarte frunos cu niste lespezi curate si adrente, o placere sa le cateri. Mai sus insa totul devine foarte friabil, si cu greu avansam fara sa ne dam pietre in cap. Ajungem in sa si surpriza, accesul in muchie este imposibil fara material serios de escalada: este un perete de 20-30m fara prize evidente.
Decidem sa caboram spre valea Vistisoara, care pare mult mai accesibila. Dupa vreo 100m denivelare traversam spre stanga si incepem sa urcam pe prima fatza inierbata. Ajungem relativ usor pe muchie. Suntem intr-o zona cu ceva stancarii iar peisajul este impresionant.
Pornim hotarati la vale pe muchia Zanoagei, pentru a mai recupera din timpul pierdut. Spre surpriza noastra creasta prezinta spre vest o panta inierbata foarte usor de strabatut, fara stancarii. Avansam rapid si ajungem intr-o zona unde jenpenisul urca chiar pe muchie, si poteca ocoleste printre tufe. Ne facem cu ocazia asta si plinul de afine.
In mai putin de 2 ore de la intrarea in muchie suntem deja in zona total acoperita de jnepenis unde planul nostru este sa o luam la stanga pe un picior la o fosta casa de vanatore. Portiunea unde ne-am temut ca o sa notam in jnepeni este degajata de curand, se vede clar cum poteca a fost largiat prin taierea jnepenilor pe care o invadau. Sunt urme foarte recente de taiere, ne intrebam de catre cine ? si in ce scop ? Desi niste banuieli ar fi...
Poteca este destul de clara pana la casuta de vanatoare care acuma este intr-o stare avansata de degradare. De acolo se continua pe curba de nivel si ajungem in locul unde a disparut poteca...

Dupa cele 3 ore de aventuri in intuneric suntem din nou pe poteca pe la 1600m altitudine. Decidem sa continuam paralel cu creasta, prin padurea nu foarte deasa, asa cu ar fi fost pe harta.
Dupa o ora de mers, si verificand GPS-ul din 5 in 5 minute ajungem la o taietura de unde apare brusc un drum forestier. Nou, abrupt, lutos.
Este miezul noptii si suntem bucurosi ca am dat de urme de "civilizatie". Intr-o ora drumul ne scoate chiar in locul unde am parcat masina, nu inainte de a traversa un rau si cateva zone unde si cu TAFul e o aventura de trecut.
La 3 noaptea ajungem in sfarsit acasa.